Efectul pedepselor și ce se ascunde de fapt în spatele comportamentului disfuncțional.
Preocupați de griji, de problemele zilnice, de job, mulți părinți au pierdut șirul vieții interioare a copiilor lor. La adoleșcență , în interiorul tinerilor se află o învolburare de neliniști. Au multe întrebări, prea puține răspunsuri, caută curioși diverse, vor să experimenteze cât mai mult și au nevoie de sprijin, de întelegere și de susținere.
Văd oameni care în goana lor după fericire, împlinire, sau ce caută fiecare, atunci când se ivesc diverse probleme în relația cu copiii lor caută sfaturi sau moduri de a schimba și corecta comportamentele copiilor lor care li se par nepotrivite. Caută o rețetă, pe care să o aplice și să meargă. Caută sfaturi , caută cărți în care își doresc să găsească o soluție rapidă aplicabilă.
Ceea ce mulți părinți nu înțeleg este că nu comportamentul copilului trebuie schimbat, ci să aflați cauza care a dus la un astfel de comportament. Cunosc părinți exasperați de comportamentul copiilor lor atât la școală cât și acasă.
Câți dintre dumneavoastră, stați și vă întrebați, oare cu ce ați contribuit la suferința copilului care prin comportament total nepotrivit strigă disperat după ajutor? Copiii (mici și adolescenți) sunt duși la psihiatrii sau psihologi de către părinții care ignoră și neagă faptul că tratamentul lor asupra copiilor le produce traume și sunt uimiți atunci când aceștia sunt lipsiți de orice interes școlar, interacțiune cu colegii, când sunt mult prea defensivi sau agresivi. Sau neagă faptul că anumite experiențe din viața lor au avut un impact desebit asupra lor și acesta poate fi unul dintre motivele care se ascunde în spatele comportamentului lor.
Copiii aflați în dificultate școlară au nevoie să vorbească și să fie auziți, de cineva care știe să tacă , să audă , să empatizeze, să îi conțină. Poate fi părintele, o rudă apropiată sau un psihoterapeut. Foarte mulți tineri adoleșcenți suferă enorm și cer ajutor prin toți porii, dar din păcate părinții lor sau cei din jurul lor nu pot vedea mai departe de comportamentul lor, ei sfârșind de cele mai multe ori să fie pedepsiți.
Am întâlnit adoleșcenți care au manifestat anumite comportamente școlare, au fost agresivi cu colegii , copii care și-au întors furia către ei înșiși provocându-și răni, copii care erau total lipsiți de interes școlar și care dacă le acordai puțin timp, atenție și empatie, căpătau încredere, se deschideau și povesteau ce îi frământă . Pedeapsa împiedică cunoașterea de sine, pedeapsa îl va înstrăina și mai mult de el însuși, se va simți rău și fără valoare și nu îl va învăța să reacționeze diferit data viitoare, poate doar de frică iar asta este trist.
Am întâlnit copii care aveau gânduri suicidare, cărora le dispăruse sclipirea din priviri, erau triști, tăcuți și frânți de atâta durere, aveau suferințe teribile din copilărie și nu știau cum să le facă față. Nu cu adoleşcentul era greu sa vorbeşti, să stabileşti o legatură, ci cu părintele care neputând să accepte suferinţa copilului îşi nega reponsabilitatea pentru greşelile făcute. Cunosc tineri care la 16 ani se simt nesiguri, respinşi şi se învinuiesc , sunt tineri care au fost terorizaţi de mici de bătăile părinţilor care cer ajutor şi nimeni nu îi vede. Cunosc copii care sunt dispuși să își discute problemele, greșelile și frământările căutând soluții și explicații.
Copiii sunt persoane unice care au dreptul la propria viaţă, felul în care ei ajung să işi trăiască viaţa ca adulţi este strict responsabilitatea părintelui. De multe ori ne gândim la metode de a disciplina şi pedepsi copilul, întrebăm chiar şi în jurul nostru de metode de a face ce îi spunem noi, când de fapt trebuie să căutăm metode de a înţelege nevoile copiilor. Comportamentul copiilor/adoleşcenţilor este expresia nevoilor lor , pe care nu o pot pune în cuvinte. Este nevoie să vedem dincolo de comportamentul copilului pentru a înţelege exact ce se întamplă şi pentru a-l ajuta, altfel tot ce facem este să rămânem blocaţi la nivelul acţiunilor.
Nu este usor într-adevar, este nevoie de timp şi răbdare, de consistenţă, copiii nu se dezvăluie până nu stiu că sunt în siguranţă, că se pot baza pe adult. Pedepsirea este mult mai simplă. Nu necesită timp şi nici efort, dar efectele ei se vor vedea mai târziu.
Ca şi bătaia (care reprezintă neputinţa părintelui de a rezolva o situaţie), pedepsele sau discilinarea nu fac altceva decât să ştirbească stima de sine a copilului şi să îi distorsioneze percepţia valorii de sine . El se poate gândi: ,, Cred că sunt foarte rău dacă sunt pedepsit mereu, nu merit nimic!”. Rolul fiecărui părinte este de a-şi ajuta copilul să-şi gestioneze emoţiile şi să înveţe singur.
Faptul ca nu ne putem ajuta copiii să îşi exploreze sentimentele se întâmplă pentru că noi nu ştim să stăm cu ale noastre, nu ne permitem să simţim ce ar trebui să simţim. Fie le negăm sau le ignorăm, le băgăm sub preş şi ne prefacem că nu există. Asta îi învăţăm şi pe copiii noştri. In loc sa îi lăsăm să se frustreze, să trăiască dezamăgirile şi noi doar să fim acolo pentru ei ca sprijin, noi încercăm să le distragem atenţia doar pentru a evita discomfortul sau pentru ca nu știm să facem față situației. De exemplu atunci când s-au lovit foarte tare, le distragem atenția arătându-le altceva, le schimbâm direcția ca să nu mai plangă, dar în acel moment ei nu mai sunt în contact cu ei înșiși și sentimentele lor; atragerea atenției este doar o amânare, frustrarea se adună și revine mai târziu și mai puternic prin comportamente deviante pe care nu le vom întelege imediat. Sau atunci când sunt dezamăgiti de un prieten, sau de ceva anume în viața lor, în loc să stăm cu ei și să dezbatem problema pe toate părțile, să le permitem să simtă ce simt, încercăm să îi scoatem din contextul respectiv, schimbând subiectul . Exact ce am facut şi noi. In general reacţiile noastre la comportamentele copiilor sunt despre noi şi ar trebui să ne oprim şi să ne gândim de ce facem asta. De multe ori repetăm inconştient tiparele din propria copilărie, sau suntem copleşiţi de probleme încât ne descărcăm frustrările prin comportamentul nostru faţă de copiii noştri. Dacă nu vor simţi de mici realitatea, daca nu vor învăţa ce sa facă cu ce simt , dacă nu vor putea să îşi confrunte sentimentele, ca adulţi când se vor confrunta cu nu-ul, nu vor şti să-şi gestioneze nicio respingere şi vor încerca să îşi diminueze sentimentele cu alcool sau droguri, pentru că nu vor putea face faţă avalanşei lor.
Atunci când comportamentul primează în faţă sentimentelor copiii înţeleg că sentimentele lor nu contează iar atunci legatura dintre părinte copil este pusă în pericol. Adoleşcenţii din zilele noastre sunt vocali şi foarte activi, ei au nevoie de confruntare – asta nu înseamnă pedeapsa sau demonstrare de forţe – confruntarea înseamnă conţinere. Adoleşcenţii disfunctionali nu se transformă peste noapte. In spate sunt ani de suferinţă interioară şi singuratate. Niciunul dintre ei nu doreşte să fie rău, ei doar asta cunosc, asta e normalul pentru ei şi nu au ajuns aici singuri ci prin lipsa autenticitătii din mediul familial, lipsa unei legături cu părinţii, lipsa limitelor şi a reperelor .
Atunci când folosim metode dure , le provocăm copiilor anxietate şi sentimentul de vină. In acele momente nu îşi respecta părintele şi nici pe ei înşişi. Ideal ar fi ca în orice situaţie dificilă, copilul să nu se simtă ameninţat de către părinte, inferior sau umilit. Dialogul ajută dacă nu este unidirecţional şi dacă se ţine cont de ambele părţi. Atunci când stabilim regului , ideal ar fi să le comunicăm cu posibilitatea de a discuta despre ele, pentru ca el să îşi poată manifesta părerea.
” Dacă vrem să schimbăm ceva la un copil, trebuie ca mai întâi să examinăm acel lucru şi să vedem dacă nu cumva e ceva pe care am putea mai bine să-l schimbăm în noi înşine.” Carl Gustav Jung.