Interacționez zilnic cu tineri. Le este greu să nu se piardă într-o lume în care este promovată agresiv perfecțiunea și iluzia ușurinței de a obține faimă și bani doar printr-un click pe telefon. Realul este bine ascuns , ceea ce li se oferă tinerilor sunt doar imagini ale unei iluzii care îi îndepărtează tot mai mult de ceea ce ar putea deveni. Neridicându-se la standardele impuse de societatea de acum, își pierd încrederea în sine, și cred că este ceva neînregulă cu ei, că nu sunt în stare de nimic.
Adolescenții sunt oricum anxioși, oferindu-le telefonul este ca și cum le-am da un drog. Toți cresc dependenți. Dependența de orice fel este extrem de periculoasă pentru că nu mai ai control asupra vieții tale. Cu cât investim mai mult în fantasma perfecțiunii, devi dependent de investiția ta și pierzi contactul cu realitatea. Prin comparație cu iluzia perfecțiunii nu faci altceva decât să-ți dezvolți frustrări și să iți scadă dramatic stima de sine. Riscul de a fi dependent de o astfel de lume perfectă este de a pierde contactul cu realitatea, cu tine, fară să mai poți să ai o conșțiință a valorii de sine. Folosirea excesivă a telefonului și a rețelelor de socializare crește sentimentul de izolare și singurătate iar efectele negative ale mediului online se văd deja prin creșterea ratei sinuciderii și morții accidentale în rândul tinerilor.
Iată ce are de spus Brene Brown despre efectele perfecționismului.
,, Perfecționismul nu e totuna cu strădania de a fi foarte bun în ceea ce faci. Perfecționismul nu conduce la împlinire și la o dezvoltare armonioasă. Perfecționismul este o atitudine defensivă. E convingerea că dacă facem lucrurile perfect sau daca arătăm perfect, minimalizăm sau chiar evităm suferința pe care o provoacă rușinea și faptul de a fi judecați sau învinovățiți de ceilalți. Perfecționismul este un zid de 20 de tone , pe care îl construim în jurul nostru, crezând că ne va proteja, când el de fapt ne împiedică să fim văzuți așa cum suntem cu adevărat.
Perfecționismul nu înseamnă auto-perfecționare. El este în esență, o încercare de a obține aprobarea celorlalți. Cei mai mulți perfecționiști , când erau copii, au fost lăudați pentru reușită și performanță ( dacă luau note bune, erau cuminți, respectau regulile, se făceau plăcuți, arătau bine ori erau buni la sport). Cândva pe parcursul vieții, ei au adoptat acest sistem de credințe deopotrivă periculos și debilitant: ,, Sunt ceea ce am realizat – sunt egal cu performanțele mele. Trebuie să le fac pe plac celorlalți, să fac totul perfect, să fiu perfect.”
Cel care e motivat de o străduință sănătoasă de a face lucrurile mai bine este centrat pe propria persoană: cum pot sa progresez? Perfecționismul este centrat pe părerea altora: Ce cred ceilalți despre mine. Perfecționismul mizează pe aparențe nu pe esență.
Perfecționismul nu este cheia succesului. De fapt cercetările arată că perfecționismul este o piedică în calea reușitei. El se corelează cu depresia, anxietatea, dependența, frica de a încerca lucruri noi și cu oportunitățile ratate. Teama de eșec de a face greșeli, de a nu te ridica la așteptările celorlalți sau de a fi criticat ne ține departe de arenă, adică de confruntarea sănătoasă și de adevărata strădanie.
In fine, perfecționismul nu este o modalitate de a evita rușinea. Perfecționismul este o formă de rușine. Atunci când ne confruntăm cu perfecționismul ne confruntăm de fapt cu rușinea. ( unii tineri refuză provocările din cauza fricii de eșec, frica provocată de ideea perfecționismului.) Disperarea de a fi perfect în ochii altora anulează experiențele reale ale unei persoane iar discrepanța între ceea ce arăti că ești și ceea ce simți că ești provoacă depresie.
Perfecționismul este un sistem de credințe auto-distructiv, care creează dependență și poate fi rezumat astfel: dacă arăt perfect, pot să evit sau să minimizez suferința pe care mi-o provoacă rușinea, precum și faptul de a fi judecat sau blamat de ceilalți.
Perfecționismul este autodistructiv pur și simplu, fiindcă nu există perfecțiune. Este un scop de neatins. Perfecționismul are legatură , mai degrabă cu felul în care ești perceput de ceilalți, decât cu motivația intrinsecă și nu există o modalitate de a controla percepția pe care o au ceilalți despre tine, oricât de mult timp și energie ai risipi încercând.
Perfecționismul creează dependență, pentru că invariabil, când ne confruntăm cu rușinea, când suntem judecați sau învinovățiți de ceilalți, de multe ori credem că e din cauză că nu am reușit să fim perfecți. In loc să punem sub semnul întrebării logica perfecționismului, devenim și mai încăpățânați în încercarea noastră de a arăta și de a face totul perfect.
Perfecționismul predispune la rușine, vinovăție și critică , iar acestea , la rândul lor , aduc cu ele și mai multă rușine și auto-învinovățire: ,, Eu sunt de vină. Mă simt altfel, fiindcă nu sunt suficient de bun.”