De ce vrem să creștem un mini-eu?
Văd frecvent pe rețelele de socializare și cunosc părinți care afirmă despre copilul lor : ,, el este mini-eu! ” Nu, el nu este. Este ce vrei tu să fie și îi răpește lui libertatea de a fi. Principala noastră greseală ca părinți este că ne așteptăm de la copiii noștri să ne facă fericiți.
Majoritatea părinților așteaptă de la copilul lor să fie un mic geniu, un copil minune, care să le împlinească visele. Copiii au nevoie să le permitem să fie, să se dezvolte în acord cu unicitatea lor, cu toate calitățile și cu toate slăbiciunile lor.
In general persoanle dezamăgite de viața lor, care nu au reușit să facă ce au visat și au devenit părinți, vor să se împlineasca prin copiii lor…transformând viața propriilor copii…despre ei.
,,Ceea ce nu am reușit eu ,va reuși copilul meu!”
,, Să vă prezint fața întunecată a lucrurilor? Oamenii nefericiți nu au dreptul de a avea copii. Dar ce vedem peste tot? Femei nefericite care au nevoie de un copil pentru a avea un scop în viată. Ele vor să se amăgească în legatură cu golul vieții lor. Ele caută un obiect al iubirii sau un obiect de distracție, ceea ce și într-un caz și în celălalt, este fatal și dăunator pentru copil. Copilul nu trebuie să fie un înlocuitor pentru oameni fără rost și nefericiți care știu că nu mai este nimic de făcut cu viața lor.” (Wilhem Stekel, 2010 , Recomandări psihanalitice pentru mame )
De aici și nevoia de avea un minieu – vrei să îți reconstruiești prin propriul copil tot ce nu ai putut clădi și să traiești tot ce nu ai fost în stare să trăiești.
Fiecare copil este unic și are nevoie să poarte propria semnatură. Este foarte important să faci diferența între cine ești tu și cine este copilul tău. Pentru asta e nevoie să te cunoști, sa te întelegi să te accepți, ca să nu îi mai pui în spate copilului neîmplinirile tale.
Nu suntem stăpânii copiilor noștri, ei nu sunt lucruri pe care noi le posedăm. Suntem tentați de foarte multe ori să proiectăm asupra copiilor noștri propriile nevoi, așteptări, idei, în loc să observăm nevoile lor.
Pentru ca relația părinte-copil să funcționeze ea nu trebuie să fie unidirectională. Pentru că strategia nu este de a ne impune propriul program și propriile idei, ci de a asculta, observa, auzii, vedea, accepta ce vine dinspre copil și de a-i facilita o dezvoltare armonioasă și de a crea o relație bazată pe încredere.
Increderea ca și stima de sine nu trebuie să aibă sens unic în relația părinte-copil. Reciprocitatea este vitală. Evitați nedreptatea și minciuna. A minți pentru binele copilului este o minciună iar ,,Minciuna nu servește niciodata binelui !”(Roger Peron,2000). Iar atâta timp cât tu îl minți nu ai cum să îi reproșezi copilului minciunile.
In unele situații (în care nu implică ceva important care să îl pună în pericol) copiii au dreptul lor la secret – păstrarea secretului este foarte importantă pentru copil iar smulgerea lui de catre părinte este o lipsă de respect și o violentă. In cazurile în care ascunde ceva important, dacă ar avea încredere în adult, îi va trimite semnale și dacă acesta va ști să îl vadă, să îl audă îl va putea ajuta. In general copiii transmit numeroase semnale: o privire, o îmbufnare, o atitudine, o expresie de derută, un moment de furie, o întrebare. A auzi aceste semnale și a le asculta, înseamnă de fapt a ști să taci, a nu-l presa cu întrebări, înseamnă a fi deschis la nou și la orice vine din partea copilului, oricât de șocante ar părea câteodată cele auzite. In felul acesta transmiteți copilului încredere, respect și iubire.
De foarte multe ori ne trezim în situația în care inconstient impunem copiilor noștri așteptări rigide cu privire la modul în care ar trebui să se exprime, pe baza viziunii noastre asupra vieții, fară să ne dăm seama că aceste cerințe sunt de fapt despre noi, este bagajul cu care am venit de la parinții noștri și pe care inconștient îl transmitem copiilor noștri. In acest fel privăm copiii de o dezvoltare autentică.
E important să întelegem că nu lipsa iubirii ne face să ne impunem credintele în fața copiilor, ci o lipsă a conectării la sine, care ne-ar ajuta să facem diferența între cine suntem noi și de unde vine nevoia de impunere și cine sunt ei și ce calităti au și cum putem să le explorăm.
Deobicei mulți părinți resping ideea de a pasa inconstient asupra copiilor lor nevoile nerezolvate și presiunea viselor neîmplinite, moștenite de la părinții lor. Respingerea acestei idei îi anulează copilului șansa la o viață autentincă, bazată pe nevoile și visele lui, iar apoi se intreabă de ce copiii ajunși la adoleșcență nu se regăsesc în propria viață și au probleme de identitate. Daca nu veți reuși să faceți diferența între nevoile dumneavoastră și a ale copiluilui dumneavoastră, veți observa atunci doar comportamentele, pe care veți încerca să le corectați, fară să vă preocupe ce a dus la asemenea acțiuni și fară să conștientizați că el nu a ajuns acolo singur ci cu ,,ajutorul” inconstient al dumneavoastră.
In zilele noastre viața copiilor noștri a ajuns să fie mai aglomerată decât a noastră, iar asta este un lucru extrem de trist, pentru că în felul acesta îi lăsăm cumva singuri. Câți dintre dumneavoastră nu invadați viața copiilor cu lucruri de facut: lecțiile de la scoală, cursuri suplimentare, ore de tenis, fotbal, dans , robotica, etc? În speranța că micul geniu va ieși la suprafață, nu vă dați seama, că de fapt tot ceea ce faceți, este să epuizați tot timpul din viața copiilor, fară să mai rămână timp pentru a construi împreună cu ei o relație deschisă părinte-copil. O relație, unde dumneavoastră ca părinți, să mai aveți răgaz să observați, să auziți și să știți ce se întâmplă cu copilul dumneavoastră. Când la vârsta de 8,9 ani copilul va ajunge acasă la ora 18.30 si a doua zi la ora 8.00 este la scoală, unde este timpul în care vă construiți relația cu el? Cunosc copii care îmi povestesc că sunt atât de obosiți seara încat nu mai pot face nimic, mănâncă și se culcă, iar cu părinții se văd mai mult în weekend.
Perioada de izolare de la începutul acestui an ( repet, de la început, pentru că acum este cu totul alta situație) nu a fost privită atât de dramatic de către copii. Pentru ei a fost o ocazie deosebită de a-și petrece mai mult timp în familie. Greutatea resimțită și anxietatea cumulate în afirmații ca: ,,Vai cât de greu le este copiilor acasă!” erau de fapt proiecțiile părinților. Dar aceasta este o altă discutie.
Să revenim.
Ca să poți să îți crești copilul în funcție de autenticitatea lui, e nevoie să înțelegi relația părinte- copil ca un parteneriat și nu ca o dominație a vieții copilului. Dar pentru a avea o relație autentică cu copilul tău este nevoie în primul rând de o relație autentică cu tine.
Renuntarea la părerile tale: cum ar fi bine să fie în anumite situații sau cum ar trebui să acționeze îi va oferi copilului posibilitatea să exploreze viața, încurajat de tine și într-un mod autonom. Aud des: ,,..ne modelăm copiii..”…în speranța că vor deveni ceea ce ați fi vrut să deveniți. Ar fi bine mai întâi să ne conștientizăm singuri sau cu ajutorul unui terapeut, anumite tipare ale copilăriei, să ne descoperim, să putem face diferența între cine suntem noi și cine sunt părinții noștri din noi, pentru a le putea oferi copiilor noștri, libertatea de a se dezvolta în acord cu spiritul lor unic. Copiii vor să fie persoane adevarate. E dreptul lor de a fi tratați ca persoane întregi. Cât despre dumneavoastră dragi părinți încercați să fiți voi însivă.
